Monica Stan
Autor de proză și poezie
Monica Stan s-a născut în august 1979, în Timișoara, unde a urmat atât etapa preuniversitară de pregătire șolară, cât și pe cea universitară. Este dublu licențiată în Cominicare și Relații Publice și Filologie și a urmat două studii masterale în Germanistică și Literatură Română.
Este pasionată, pe teritoriul academic, de Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Ioan Pentru Culianu și Lucian Blaga (literatură și filosofie).
Cea mai recentă descoperire pe teren academic este filosofia, cu care cochetează deja de câțiva ani, inclusiv prin două articole publicate în tot atâtea volume colective dedicate lui Lucian Blaga.
În zona artei, este pasionată de pictură (Renaștere), muzică de operă și simfonică (Romantism); cea mai nouă pasiune a devenit fotografia, în care caută să imortalizeze pe senzor interacțiuni, senzații, sentimente, legături, momente memorabile.
Povestea mea
Am început să scriu la provocarea unui prieten, repovestind un episod al unui serial pe care, la vremea aceea, îl urmăream amândoi, însă el pierduse episodul în cauză. Mă străduiam să i-l împărtășesc și i-a venit ideea să mă pună să scriu ceea ce voiam să îi spun. Și, străduindu-mă să redau ceea ce voiam să cuprind în poveste, am scris. Concluzia lui imediată a fost că aș avea talent la scris.
În vremea aceea și el scria poezii absolut fantastice, care s-au pierdut pentru că nu s-a ocupat suficient de propriul său talent.
În schimb, l-a cultivat pe al meu cât a putut de mult, îndemnându-mă să scriu, să corectez, să îmi însușesc obiceiuri de exprimare. Mi-a prins teribil de bine imboldul lui care a durat mulți, mulți ani, poate chiar peste 10, aș îndrăzni să spun.
Scrisul a început acum aproximativ 31 de ani, pe vremea când aveam în jur de 14 ani, și durează până astăzi. Mereu m-a provocat să scriu și poezie, am avut vreo două tentative, dar le-am aruncat, la propriu, la gunoi de bune ce erau. La vremea aceea, eram omul descrierilor, poveștilor întinse, nu simțeam atracția spațiului mic, aveam senzația că nu pot spune o poveste în doar câteva versuri.
Am scris și scris ani de zile, în timpul celei de a doua facultăți am făcut parte și dintr-un cenaclu unde, la ultima mea participare, mi-a fost criticat nu stilul – ceea ce aș fi putut accepta fără să mă simt în vreun fel ofensată – ci subiectul abordat și finalul poveștii. M-am simțit, atunci neapreciată și prost.
Câtva timp după aceea, într-o vacanță de Paște, într-o noapte, la televizor, mi-a trecut prin minte și s-a dezvoltat o poezie care s-a cuibărit acolo, determinându-mă să o scriu pe un caiet. Apoi încă una și încă una. Nu mai știu câte au fost în acea noapte și în ziua următoare, dar sunt sigură că peste 10, ceea ce era o mare reușită pentru mine. Le-am recitit de mai multe ori și mi-am dat seama că, fiecare în parte, spunea, într-adevăr o poveste, într-o manieră cam stranie poate, cu tăieturi cam neortodoxe, dar nici eu nu eram cea mai echilibrată și mai nonemoțională persoană.
Astfel, acum vreo 7 ani, am început să scriu poezie. Primul volum a fost gata în 2021, cu câteva luni înainte să îmi fie publicat.
Astfel, deși scriu proză de peste 30 de ani și poezie de doar 7, am ajuns la al doilea volum de poeme publicat de domnul Ajder și a sa editură Eikon, care mi-a dat girul și mi-a îngăduit să mă numesc poetă, lucru pe care nu l-aș fi anticipat niciodată despre mine.