Când văd programul pe o lună la o Operă din România și întâlnesc un spectacol atrăgător, prima și prima oară mă uit cine îl dirijează, apoi abia mă uit la distribuție.
De ce?
Pentru că un spectacol dirijat de el este, prin însuși faptul că are loc, o operă de artă.
Pentru că el oferă soliștilor spațiul muzical ideal în care ei să poată performa la cote care să îi uimească chiar pe ei înșiși și, cu siguranță, pe spectatori.
Pentru că numele lui este sinonim cu impecabilul sau chiar perfecțiunea în muzică. Cu înțelegerea ei desăvârșită și capacitatea de a o simți și transmite.
Pentru că apariția lui la pupitru aduce bucuria nesfârșită a muzicii, rigoarea, emoțiile manifestate atât în dirijatul în sine, cât și pe scenă, la aplauzele de final de spectacol.
Pentru că știe să facă un pas în spate, lăsând soliștilor prim-planul.
Pentru că este o persoană caldă, care iubește viața.
Pentru că, atunci când citesc un titlu deosebit sau o premieră, îmi doresc să îi văd numele și mereu se intâmplă așa.
Pentru că, atunci când, în dreptul cuvântului “dirijor” de pe afiș, citesc David Crescenzi, pot să fiu sigură că voi avea parte, dacă îl aleg, de un spectacol minunat.
Pășind pe urmele lui Goethe
Nu îmi puteam imagina să ajung la Frankfurt și să nu vizitez muzeul Goethe. Ar fi fost, pur și simplu, de neconceput. Zis și făcut: mobilizat încă trei oameni și mers la muzeu. La intrare – o sală impunătoare, înaltă, cuprinzătoare... O impresie de opulență păstrată,...
