Operație pe cord deschis cât un spectacol fără pauze
Acesta este, pe drept sau nu, poate puțin dramatizat, sentimentul pe care îl am când îmi dau seama că, după un set de corecturi
„de finețe” să le spun așa, textul de proză aparent terminat mai are nevoie de corecturi, respectiv, tăieturi pentru a-și căpăta sensul final scontat. Nu doare neapărat, dar e apăsător și, culmea paradoxului, produce bucurie. Muzica face totul mai ușor de „îndurat”. Nu La Traviata din surdină, ci vocea partenerului de discuție care ți-a acaparat partea din minte dedicată textului. E o căutare, o negociere a perfecțiunii. Sper!
