Experiențe adunate și transformate într-un rid sau două
Când descopăr un artist plastic contemporan și îmi place, mă surprind… Pentru că, recunosc, cel mai bine rezonez cu Michelangelo, Caravaggio, Vermeer și Hopper… Cred că nu am omis pe nimeni…
Arta contemporană îmi dă, la primul impuls, senzația că nu o înțeleg, că nu îmi spune o poveste percutantă…
Dar, totul se schimbă când ai pe cineva alături care te cunoaște, te înțelege și îți arată, dintru bun început, o lucrare despre care știe că va avea un impact major asupra ta. Și, evident, așa este: lucrarea ți se lipește de minte și de suflet în aceeași măsură… o măsură care, într-un fel foarte subtil, îți atinge cele mai ascunse corzi ale sufletului. Și, pentru că nu mă simt capabilă să îi fac un comentariu pertinent, a rămas acolo, vibrând ușor acea coardă foarte sensibilă a sufletului… Și-a vibrat pentru o vreme, apoi, ceva s-a mișcat în mine și am început să scriu, cu imaginea în minte. Tot țes la poveste de câteva săptămâni deja, dar, cum vreau să fie impecabilă, nu i-am pus punctul final. Va veni și el. Probabil, mai e nevoie de ceva timp de așezare, de creștere.
Este singurul mod în care știu și pot să îmi arăt respectul pentru creația unui artist plastic.
Mă gândeam de multe ori cât de privilegiați au fost cei care au fost contemporani cu artiștii mei preferați… dar, invariabil, mereu îmi aduc aminte că, poate, mult prea puțini oameni i-au cunoscut în timpul vieții.
La fel, ca turist, mă gândeam cu câtă ușurință, romanii îți indică drumul corect, referindu-se la Castel… sau Palazzo… Sunt atât de obișnuiți cu ele, încât aproape că acestor simboluri ale orașelor le dispare chiar această categorie a simbolului.
Eu am privilegiul să fiu contemporană cu acest artist plastic, am bucuria să fi “dat” de lucrările lui într-un moment fast pentru mine, iar acest lucru nu mă poate face decât bucuroasă, mândră, recunoscătoare.
La aniversarea unei jumătăți de veac, La mulți ani, Sergiu Grapă!
