15 iunie 2025, o dată de marcat cu roșu în calendarul istoriei Operei bucureștene
O cronică mai altfel pentru un spectacol impecabil… Sau… Cum marile case de operă ale lumii ar putea invidia scena bucureșteană…
A revenit pe scena bucureșteană un spectacol minunat compus, excelent pus în scenă: Ștefan Pop, Anita Hartig, Erwin Schrott, Iordache Basalic, Mihaela Ișpan, Sorana Negrea și Daniel Filipescu, corul, baletul și orchestra instituției sub bagheta maestrului Tiberiu Soare. Regia: Alexandru Tocilescu. Scenografie și lumini: Cătălin Ionescu-Arbore/ Dragoș Buhagiar, Alina Popa.
A fost, din punctul meu de vedere, spectacolul absolut, care a stat sub semnul iubirii și al pasiunii, pornind de la atracția pe care însuși compozitorul a simțit-o pentru un subiect atât de complex și filosofic, pus, inițial, în cuvinte de scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe, preluat în libret de Jules Barbier și Michel Carré. Pasiune și iubire pentru artă, pentru muzică, pentru orchestră, cor, soliști și balet. Fără ele, însoțite de o genialitate aparte, nu s-ar fi născut, din pana lui Gounod, această capodoperă muzicală.
166 de ani și aproape trei luni mai târziu, o distribuție de vis s-a adunat laolaltă pentru a readuce spectatorilor fiorul pasiunii, iubirii, dăruirii, sacrificiul făcut în numele cunoașterii și al tinereții împlinite prin iubire.
Am simțit dăruirea și iubirea celor din scenă și din fosă și, instinctiv, am primit aceste energii plină de iubire față de ei, de muzică, de dedicarea cu care își fac arta și ni se dăruiesc pe scenă, în actul artistic. Am primit iubire, am dăruit iubire. Am primit pasiune, am dăruit pasiune și respect. Am primit bucurie, am dăruit bucurie sub forma aplauzelor.
Muzica și cântăreții m-au luat de mână și m-au dus cu ei pe drumurile personajelor, în relațiile dintre ele. M-am lăsat absorbită în mijlocul vârtejului produs de relațiile atât de complexe dintre acestea.
Am descoperit că Mefisto poate fi fermecător, frumos, relaxat, natural, cariamatic. O voce superbă și o interpretare fabuloasă din partea lui Erwin Schrott m-au făcut să îi iubesc personajul și să mă îndrăgostesc de cântul lui.
Am descoperit, pentru întâia oară, cât de frumos i se potrivește rolul titular lui Ștefan Pop. Îl simt mereu dornic de autodepășire, pasionat de ceea ce face și însuflețit cu respect atât pentru muzică, cât și pentru spectatori. Un artist modest, conștient de propria valoare, plin de pasiune, strălucind mereu și degajând o carismă unică.
Pe Anita Harig am văzut-o pentru prima dată live și am descoperit o voce plină, frumoasă, o actriță frumoasă și delicată precum un fotomodel. Am simțit că rolul i se potrivește mănușă.
L-am revăzut, după o veșnicie, cu enorm drag, pe Iordache Basalic. O voce puternică, foarte plăcută la ascultat. O bucurie.
Pe ceilalți soliști i-am auzit tot pentru prima oară și m-au impresionat și ei.
Întreg spectacolul l-am simțit ca pe o ofrandă pe altarul artei, un omagiu al iubirii, pasiunii și respectului față de muzică.
