Pentru Transilvania anului 1895, 9 mai era o zi ca oricare alta. Pentru cultura română, însă, acel 9 mai este sionim cu venirea pe lume a unui scriitor și filosof cu caracteristici literare unice în peisajul intelectual.
Lucian Blaga este omul, scriitorul, filosoful „mut ca o lebădă”, după cum el însuși mărturisește, dar cu o lume interioară gigantică pe care odată ce începe a cuvânta, o etalează sub forma unei perpetue căutări, dar mereu fără a distruge „corola de minuni a lumii”.
Debuturile lui Blaga în cultura națională sunt notabile. Iată:
Încă înainte de obținerea titlului de doctor în filosofie, preocupările literare ale lui Lucian Blaga dau roade sub forma primului său volum de poezie – Poemele luminii, apărut în 1919 și dedicat soției, Cornelia Brediceanu, pe care a cunoscut-o la Viena. Volumul în discuție, apărut ca o surpriză pe piața literară românească, nu revelează, conform lui George Gană, un mare poet, ci îl anunță: „Poemele luminii, apărute imediat după război și constituind o surpriză prin lipsa antecedentelor publicistice în gen și prin noutățile de formulă literară, anunțau mai degrabă decât afirmau un mare poet.”
Teza lui de doctorat, Cultură și cunoștință, apare, în traducerea autorului, la Cluj, în 1922. Se pot observa în acest text destul de scurt, de altfel, elemente kantiene precum gândirea rațională, perfect logică, aproape matematică.
1921 reprezintă și el un reper al debuturilor lui Blaga și anume în dramaturgie – cu piesa Zamolxe. Mister păgân. Vom putea observa, atât în poeziile primului volum, cât și în prima piesă de teatru, preocuparea pentru mister, necunoscut sau mituri, asociată (neo)romantismului: „Prin tipul de sensibilitate, prin modul în care percepe lumea, în fine, prin afinitatea viziunii lui poetice cu aceea de ordin mitic, ceea ce explică atât deschiderea spre mitologii din toate ariile culturale și recurgerea frecventă la mit ca mijloc de expresie, cât și crearea de mituri noi – prin toate acestea Lucian Blaga se situează în linia marelui romantism, unde se află de altfel și rădăcinile formației sale culturale.”, notează George Gană în același studiu. Filonul (neo)romantic se remarcă, în poezie, nu numai prin apariția mitului, ci și prin prezența iubirii, ca modus vivendi, nu prin ea însăși, ci prin lumina pe care ființa iubită o poate aduce în viața iubitului și prin sensul pe care aceasta o poate da unei existențe, unui om care știe și este deschis să o recepteze. „Frumoaso,/ ți-s ochii-așa de negri încât seara/ când stau culcat cu capu-n poala ta/ îmi pare/ că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ prin care tainic curge noaptea printre văi/ și peste munți și peste șesuri,/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric./ Așa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea.”, notează Blaga în Izvorul nopții.
1919 înseamnă pentru Blaga și debutul într-un volum de aforisme – Pietre pentru templul meu – din care poate fi, deja, intuită sau chiar constatată profunzimea gândirii: „Îndată ce faci Satanei concesiunea de a discuta cu el, poți fi sigur că te bate în dialectică și te convinge…” Gândul nu ne poate duce, în cazul acestui aforism, decât la Faust al lui Goethe, tragedie pe care Lucian Blaga o va traduce mai târziu. În același timp, se poate întrevedea gândirea (neo)romantică, preocupată de mitul faustian.
