Într-o zi de 17 aprilie, în plin război mondial (1916) se năștea, la Iași, o fetiță care avea să devină una dintre cele mai sensibile poete ale literaturii române. La doar un an s-a îmbolnăvit de poliomielită, a fost îngrijită de părinți, dar a rămas cu o sănătate fragilă. Părinții se mută din Iași, iar la 16 ani, Magda debutează, cu versuri, în revista „Licurici” a Liceului de Băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău. Studiază litere și drept, continuând să publice în reviste.
Se căsătorește în 1935, dar, după un an, căsătoria se desface prin consens.
În 1938 se căsătorește cu scriitorul Eusebiu Camilar. Cei doi scriitori devin părinți în 1941.
În același an, încetează să practice avocatura în baza unor certificate medicale care vorbesc despre o afecțiune pulmonară și, ultimul, despre una cardiacă.
În 1943 îi apare primul volum de versuri Poezii.
În iunie 1944 un bombardament asupra Iașiului distruge toate manuscrisele cuplului de scriitori.
Magda moare la 17 noiembrie 1944 din pricina unor probleme cardiace pricinuite de un reumatism articular. În același an apare un volum postum Cântarea munților, iar în 1946, Țara luminii.
Poezia Magdei Isanos arată o puternică preocupare pentru natură și iubire, văzute, uneori, în cheie romantic-realistă. Poeta caută sensul iubirii, al existenței ei în viața omului. Sunt versuri emoționante, care ating sufletul și creează o deosebită plăcere a lecturii.
Aceste mâini
Aceste mâni prea mult întârzie,
sus, printre ramuri
și printre flamuri,
prea mult întârzie…
Ce fac, oare?
Poate-au să coboare
cu-o cunună de raze
strălucitoare…
Cunună?
Pentru fruntea cui?
Suntem sătui!
N-avem lauri destui?
Printre ramurisi printre flamuri,
mânile-acestea pipăie alte geamuri,
mult mai sus așezate,
mânile mele întârziate.
Coborându-le, oamenii-au spus:
„A… Voi ați fost sus…”
Și-au ridicat spre-aceste mâni
priviri de vulpi, boturi de câni.
Aș vrea
Aș vrea acest poem să-l ridic ca un val,
s-acopăr cu el partea neagră din lume,
totul să fie alb ca-ntr-un spital,
fără morți, fără nume.
În vreme ce orele zilei, rotunde și descrescând în lumină,
trec pe dinaintea mea și se sfarmă-n grădină,
o, s-ar zice că toate se joacă-n lume,
numai eu cu meșteșugul meu neînțeles
stau aicea fără să cos, fără să țes.
Cum voi găsi acestora toate un nume?
Când cel iubit
Când cel iubit departe plecase,
toate s-au retras în linistea lor,
numai vremea nefolositoare rămase
și numele-n suflet, sonor.
Moartea veni atât de simplu, tăcut.
Mânile care nu puteau cuprinde-au zăcut,
puse una lângă alta, cum sunt uneori
anume așezate unelte sau flori.
Părea că n-au fost niciodată
verile nalte, toamnele-n zarea cu steme.
Sub iarbă, poate, sânul mic de fată
respiră încă noaptea și se teme.
