Azi mi-am început ziua cu un dulce „Bună dimineața” și cu indirecte felicitări prin afirmația „Astăzi este Ziua Internațională a Scriitorilor”.
Toată ziua m-am gândit ce aș putea să scriu sau dacă ar fi oportun să scriu ceva.
Voi încerca să nu urez, să nu par înțeleptul înțelepților, ci să vă vorbesc despre dependența mea de povești.
Mereu mi-a plăcut să ascult povești, iar, când am mai crescut puțin, le-am creat și le-am exersat cu păpușile.
La facultate mi s-a confirmat științific că suntem sclavii poveștilor, chiar există o afirmație în această direcție, dar nu îmi aduc aminte cine a spus-o. Nici nu contează, de altfel, prea tare.
Cum, de unde se nasc poveștile în noi, mă tot întreb… Ce facem cu poveștile despre noi care am vrea să devină realitate, dar care nu reușesc… De ce există ele? Sau de ce se nasc poveștile despre alții în mintea noastră? Nu a cuiva anume, ci a unui cineva generic?
Eu am încercat să păstrez în minte toate poveștile născocite din diverse surse, scriindu-le. Și-am tot făcut asta, în fel și chip, de mulți, mulți ani… Și, uneori, am senzația că e bine, că ceea ce fac e bine…
Și-mi doresc foarte mult ca poveștile mele să atingă…
Pășind pe urmele lui Goethe
Nu îmi puteam imagina să ajung la Frankfurt și să nu vizitez muzeul Goethe. Ar fi fost, pur și simplu, de neconceput. Zis și făcut: mobilizat încă trei oameni și mers la muzeu. La intrare – o sală impunătoare, înaltă, cuprinzătoare... O impresie de opulență păstrată,...



