Când mă gândesc la scris, la ce înseamnă scrisul și la nevoia, respectiv, dorința unui scriitor de a-și atinge emoțional cititorul, de aproape 10 ani îmi vin în minte, mereu și fără excepție, aceste gânduri ale unuia dintre scriitorii mei preferați:
„Cititorul acesta nu este o masă de oameni, ci o persoană; îi observ ochii fixati asupra rândurilor, privindu-mă la rându-i prin fereastra pe care tocmai o deschid acum între el și mine. Prin cuvintele care curg acum din stiloul meu, voi face parte din existența lui; va fi, într-o măsură, eu însumi; mă va cunoaște mult mai bine decât cineva care nu mă va fi citit niciodată. Mă auzi oare tu, cititorule îndepărtat și totuși apropiat? Vreau să-ți spun adevărul; nu voi trișa față de tine; ar fi ca și cum aș trișa față de mine însumi; o să știi din ce-i făcută viața mea de (aproape) toate zilele; o să-mi știi de asemenea trecutul, mereu prezent, cum este prezent trecutul propriu în sufletul tău. Aș vrea să-ți ating brațul, să te ajut să întorci filele. Te salut prietenește, fiindcă mă aflu înaintea ta și-ți vorbesc. Mă auzi?!”
(Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre)
Pășind pe urmele lui Goethe
Nu îmi puteam imagina să ajung la Frankfurt și să nu vizitez muzeul Goethe. Ar fi fost, pur și simplu, de neconceput. Zis și făcut: mobilizat încă trei oameni și mers la muzeu. La intrare – o sală impunătoare, înaltă, cuprinzătoare... O impresie de opulență păstrată,...
